Česká centra, Czech Centres

Česká centra / Czech centres - logo

About us in Media

Sînt, de fiecare dată, romanul pe care îl scriu / Interviu cu Radka Denemarková pentru Observator Cultural

15.10.2015 | Interviul lui Radim Kopáč cu scriitoarea Radka Denemarková, care a apărut în versiunea tipărită a revistei Observator cultural.

Scenarist, traducător şi dramaturg, Radka Denemarková s-a născut în anul 1968 în Kutná Hora. A studiat germanistică şi boemistică la Universitatea Carol din Praga, apoi a lucrat la Institutul pentru literatură cehă AV ČR şi ca dramaturg la Teatrul Na zábradlí. Din anul 2004 este liber profesionistă. A scris monografia lui Evald Schorm (Sám sobě nepřítelem - Duşman mie însumi, 1998) şi pe a lui Petr Lébl (Smrt, nebudeš se báti - Moarte, nu-ţi va fi teamă, 2008). Este autoarea romanului A já pořád kdo to tluče (Întreb întruna cine bate) (2005), Peníze od Hitlera (Bani de la Hitler) (2006), Kobold (2011) şi Příspěvek k dějinám radosti (Contribuţie la istoria fericirii) (2014). După scenariul ei s-a făcut filmul MY 2 (regizat de S. Radun, 2014). Mai multe pe http://denemarkova.cz.

 


 

Cărţile tale sînt primite foarte bine mai ales în Germania. De ce crezi că se întîmplă asta? Crezi că acest fapt se datorează apropierii lingvistive, culturale şi istorice dintre cehi şi germani în general, sau mai degrabă studiilor tale de germanistică şi traducerilor tale, de pildă din Herta Müller?

Este mai degrabă o întrebare pentru editori şi cititori. Pe Herta Müller am cunoscut-o şi am început să o traduc mult mai tîrziu, iar germanisticii nu m-am dedicat niciodată intensiv. Am lucrat la Institutul pentru literatură cehă şi la Teatrul Na zábradlí. Din 2004 sînt scriitoare liber profesionistă. Datorită prozei mele am fost contactată de ziare ca Die Welt sau Neue Zürcher Zeitung, care mi-au propus să scriu pentru ele eseuri pe teme social-politice. Romanul Bani de la Hitler continuă să aibă ecouri în lume. Cartea are o viaţă proprie, parcă  prinde forţe, parcă ar fi esenţa umanităţii. Şi e interpretată în fiecare ţară altfel. Pentru mine a fost un experiment lingvistic. M-am hotărît să investighez scheleţii umplu dulapurile din Europa Centrală. Povestea este fictivă, esenţa a tot ceea ce se poate întîmpla, prelucrată literar, foarte stilizat, dislocat. În mod paradoxal, tocmai de aceea mulţi oameni s-au regăsit în el, fie că au trăit războiul, fie că au trecut, de-a lungul vieţii, prin situaţii în care nu li s-a făcut dreptate; iar acest lucru e la fel pretutindeni în lume. În text apar întotdeauna mai multe teme. Situaţia ideală este atunci cînd fiecare om extrage şi interpretează din carte „propria“ poveste. La fiecare vîrstă alta. Şi nu contează dacă e entuziasmat de ea sau dimpotrivă, îi vine să mă bată din cauza ei. De aceea spun că am nevoie de un cititor „iscusit“, nu sînt pentru publicul de masă, nu vreau să fac lucrurile mai simple. Literatura este în primul rînd lupta pentru limbaj. Nu e doar o descriere superficială a unei poveşti, ci evocarea unui simţămînt. E ca şi cînd cititorul s-ar scufunda în text – şi ar ieşi la suprafaţă cu totul schimbat. Nu poate formula ce a păţit, dar şi-a schimbat modul de percepţie. Povestea, care pentru cititor este cea mai incitantă componentă a textului, la mine nu e pe primul loc, ea e inserată, în prim plan ar trebui să se desfăşoare imaginile. Cititorul ar trebui să experimenteze cartea intuitiv.

Prin romanele Întreb întruna cine bate, Bani de la Hitler, Moarte, nu-ţi va fi teamă şi Kobold am explorat spaţiul Cehiei şi al Europei Centrale, unde m-am născut, unde trăiesc şi unde probabil că voi şi muri. Am avut nevoie să aflu legăturile istorice şi sociale care au condus la situaţia din ziua de azi. Cărţile au apărut ca un studiu al mentalităţii noastre. Acum, bineînţeles, sînt alte vremuri. Mă uit în jur, fac parte din omenire. Altfel, scriu în continuare despre victime, despre ceea ce mă chinuie, despre ceea ce nu înţeleg din comportamentul oamenilor şi încerc în continuare să lucrez migălos la limbaj. Acum cîţiva ani nu am înţeles ura alor noştri pentru mine şi pentru cărţile mele, nici reproşurile care îmi spuneau că îmi fac nevoile acolo unde mănînc. Eu nu vreau decît să spun cum stau lucrurile. E ca şi cînd cehii vedeau succesul meu din străinătate ca pe o trădare despre care, în plus, nici nu se vorbeşte. Nevoia de independenţă, care ar trebui să ne caracterizeze pe fiecare dintre noi, continuă să fie considerată suspectă în cazul femeilor. 

Scrii beletristică, teatru, te ocupi de istoria literară, eseistică, traduci – le faci pe toate în acelaşi timp, sau treci uşor de la una la cealaltă atunci cînd e nevoie?

În toate situaţiile sînt pe tărîmul cuvintelor. Dar domeniul cel mai apropiat mie rămîne proza. Gîndirea înghite cel mai mult timp. Vrei să te îngropi sub pămînt, să nu te mai clinteşti. Vrei ca acea carte să se poată citi în diverse moduri. Vrei să stai deasupra limbajului cu un bici în mînă ca să nu lenevească. Şi în ziua de azi e nevoie de multe astfel de bice. Scrisul în sine nu ocupă atît de mult timp. Gîndirea aceasta covîrşitoare ocupă tot timpul. Iar cînd în calea mea mai apare ceva de lucru, atunci fac un ocoliş temporar şi îmi concentrez atenţia în cealaltă direcţie unde se află articole şi eseuri, sau cîte un scenariu de film, atunci cînd cineva îmi cere să-i scriu unul. Dar cînd scrii, timpul se măsoară altfel. Cartea îţi spune singură de cît timp are nevoie, cît spaţiu va uzurpa în gîndire. Sînt, de fiecare dată, romanul pe care îl scriu. În ultimii ani am fost o rîndunică. Am scris în mod obsesiv un roman din perspectiva acestor creaturi stilizate, am avut neapărat nevoie de o vedere panoramică. Rîndunica este vestitorul primăverii şi al speranţei, simbolul fericirii şi al întoarcerii acasă, al fidelităţii şi devotamentului, dar în mitologia slovacă simbolizează şi întruparea sufletului după moarte. Pentru ele însele, rîndunelele nu au sex. Nu se tem să se întoarcă. Nu ştiu că globul pămîntesc de sub ele e porţionat, iar omenirea e despărţită de graniţe statale, limbi, religii, naţionalităţi, proprietate personală şi alte fenomene care îi zdrobesc şi îi învrăjbesc pe oameni. De aceea, rîndunelele nu înţeleg de ce fiinţele de jos, de sub ele se distrug de secole, de ce una dintre jumătăţile omenirii ţine cealaltă jumătate sub diferite forme de sclavie doar pentru că cealaltă jumătate are vagin. Rîndunelele observă planeta şi observă trupul. Fiecare trup trebuie respectat. Şi în lume doar graiul trupurilor e uniform şi nu minte, spre deosebire de limbi care sînt doar sisteme de gîndire şi de memorie care face casă bună cu fantezia şi autodecepţionarea.

În Contribuţie la istoria fericirii, un rol important îl are „casa portocalie de sub Petřín“. Pe dealul Petřín se află monumentul lui Karel Hynek Mácha, despre care scrie Marina Cvětajevová în „Poémě hory“ (Pentru poemul muntelui). Ce te-a atras la această colină pragheză? 

Pentru mine este un „centru“ ironic, împachetat în mituri patetice şi autodecepţionare. Grotescul este principala caracteristică a tuturor cărţilor mele. La prima privire, pare un realism şlefuit sub o lupă imensă, dar nu e aşa – e o realitate dislocată dată cu un strat gros de grotesc, pentru ca în prim plan să iasă esenţa fenomenelor care există în afara timpului şi spaţiului concret. Da, grotescul este un cuvînt important. Cuprinde realitatea distorsionată şi ficţiunea exuberantă şi iurodivă, spaima şi rînjetul, umorul negru şi detaşarea, dezveleşte durerea tăinuită şi mai ales, nu se clinteşte. Astfel, permite sensibilizarea faţă de experienţa celorlalţi, mai ales faţă de experienţa adevărului. Mai mult decît nedreaptă şi rea, lumea e grotescă şi ridicolă. Grotescul îmi permite să descurc, avînd o vedere de ansamblu brutală, plasa în care este prins omul din ziua de azi.

Locul este important pentru beletristică? Timpul e important? Sau e mai degrabă vorba de acţiunea care reuşeşte să se strecoare în spatele acestor culise?

Pentru mine totul e important, chiar dacă rezultatul este o situaţie model în care culisele se pot schimba. Fiecare carte a mea este o mărturie a perioadei în care a apărut. O mărturie a spaţiului în care trăiesc, a fenomenelor care sînt conectate cu împrejurimile sale. Dacă înfloresc şi se coc alte chestiuni, le abordez de ele în cartea următoare. Mai degrabă mă înspăimîntă faptul că acele cărţi în care esenţa unei perioadei este prelucrată ca situaţie model printr-un limbaj metaforic şi expresiv, adică literar şi stilizat uneori la limita suportabilităţii, au, pentru mulţi cititori un rol purificator. Acest lucru arată cîte victime trăiesc sub un strat vizibil la care nici ele însele nu ajung. O scriitoare nu poate mîngîia cicatricile, nu are voie să nege durerea. Doar astfel cititorul se poate regăsi în acţiune. Prin durerea tăinuită, atît scriitorul, cît şi cititorul devin mai sensibili. Se scufundă în limbajul în care purifică o întîmplare tăinuită, fie ea de demult sau din prezent. Kobold, de exemplu, e un „prototip“, în carte e numele unui personaj, dar, scris cu litere mici, el este un tip de om care s-a înmulţit în ziua de astăzi, pe care îl întîlnesc pretutindeni. Un om foarte inteligent, dar cu o inteligenţă emoţională minimă şi cu niciun pic de empatie socială. Şi ei ştiu al naibii de bine cît de important e acest lucru pentru ceilalţi, de aceea îi manipulează şi urcă repede în ierarchie, laudă şi umilesc alternativ. De obicei sînt deosebit de glumeţi, sociabili, se pricep de minune la retorică. Aceştia sînt pentru mine kobolzi. Şi în ziua de azi e foarte periculos pentru că ei stabilesc sistemul în care trăim.  

Tema cărţii tale, Contribuţie la istoria fericirii este violenţa sexuală asupra femeilor. Ce poate obţine literatura prin asta?

Contribuţie la istoria fericirii discută despre clişeele comportamentale ale bărbaţilor şi femeilor, despre modelele culturale din spatele pieii, despre religie şi despre dragostea dintre oameni, ce înseamnă şi cît de mult poate însemna. Importantă este, de asemenea, şi fragmentul despre Edvard Beneş, o perspectivă reală şi fermă. Sub conceptul de patriotism se poate ascunde naţionalismul şi şovinismul primitiv. În Contribuţie la istoria fericirii am început să aprofundez atrocităţile şi fenomenele nepedepsite pînă acum, care mă dor cel mai mult la celilalţi, şi anume conectarea religiei cu politica. Credinţa trebuie să fie un lucru personal, sînt convinsă de asta. Discriminarea femeilor este, în cele din urmă, consecinţa politizării religiei şi a abuzului de religie în vederea obţinerii puterii. Cu fiecare carte încep din nou, liniştită şi fără compromisuri să dezleg ghicitoarea absurdă numită om. Caut o formă care corespunde lumii contemporane. Trebuie să ne adaptăm totuşi şi societăţii de astăzi, ,

0acestei societăţi lichide şi moderne, individualiste, a consumatorilor. Rolurile tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor se schimbă atît de rapid, că perechile căsătorite trebuie să depună eforturi extraordinare pentru a-şi crea roluri noi care corespund situaţiei contemporane.

Ai putea spune de ce scrii? Îţi oferă scrisul o uşurare, e un fel de terapie prin artă?

Asta în niciun caz, e muncă grea. Întrebarea ta se adresează probabil oamenilor de ştiinţă din literatură care repetă papagaliceşte că Flaubert avea nevoie să scrie despre sine şi astfel se ascundea în trupul doamnei Bovary, că Dostoievski se arunca isteric în rîndurile personajelor sale, sau Kafka… Ficţiune autobiografică. Pot spune foarte simplu: Eu sînt Gita Lauschmannová, eu sînt Michael Kobold, eu sînt Birgit Stadtherrová, eu sînt Petr Lébl, eu sînt Poliţistul, eu sînt rîndunica. Dar, de fapt, e mult mai complicat, vorbim totuşi despre literatură, despre artă. Sînt convinsă că scrisul e o empatie necesară. Şi educaţie permanentă. Trebuie să ai o mare precizie a detaliilor în temele pe care le descoperi. Scriu întruna despre acelaşi lucru. Despre nelinişte. Şi e indiferent dacă mă refer la spţiul Cehiei, al Europei sau al lumii. Care este, de fapt, cauza neliniştii, ce îi duce pe oameni în ispită, mai ales pe oamenii din civilizaţia noastră care trăiesc în pace şi bunăstare? De ce adaptabilitatea umană e ca din ceară? De ce oamenii complexaţi îşi găsesc întotdeauna victime? De ce prejudecăţile nu pot fi strivite cu piciorul. Ştim că ştiinţa nu ne va salva. Am dedicat atîta energie efortului raţional, încît viaţa noastră spirituală, interioară, s-a atrofiat. În spatele tuturor acestor lucruri se află reflecţia destinelor omeneşti, respectiv eu folosesc situaţiile istorice concrete ca pe nişte „culise“ literare. În opera literară stilizată, pentru mine, se găseşte totul, nu fac distincţie între componenta de fabulaţie şi miezul „real“. Importantă este credibilitatea interioară şi efortul de a surprinde esenţa prezentului – o cercetare antropologică veşnică. De ce în anumite situaţii, oamenii din lumea întreagă se poartă aşa cum se poartă?

În ultimul roman am urmărit acţiunea din text prin ochii Poliţistului. Per ansamblu, aici a fost importantă viziunea de sus, am avut grijă la limbaj şi la perspectiva detaşată a rîndunelelor veşnice şi stilizate. Este şi o ridiculizare a poveştilor din romanele detective în care prin soluţionarea cazului, un clopoţel anunţă finalul fericit. Doar că în viaţa reală nu e atît de simplu să împarţi oamenii în vinovaţi şi victime, rîndunelele refuză să facă astfel de împărţiri antropologice. Poliţistul începe să investigheze un caz aparent uşor. Şi pe fundalul acestui caz se deschid cauzele şi contextul cu care nu ştie ce să se mai facă. Facem parte din omenire, nimeni nu scapă pentru că realitatea dură e înecată în şuvoiul de informaţii. Propria viaţă şi experienţa de la prima mînă ne ajung pe toţi din urmă. Viaţa personală a Poliţistului a trebuit să fie totodată o paralelă pozitivă a ceea ce află despre viaţă şi a ceea ce îl influenţează. În viaţa lui, sexul e o bucurie. Poliţistul e un pelerin, dar labirintul lumii şi raiul inimii nu sînt în cazul lui aceleaşi. Întreaga istorie a omenirii se ţese printr-un duel sexual. Chiar şi Europa e o familie. Nu există scăpare din modelul relaţiilor familiale. Tot ceea ce se deplasează în viaţa personală afectează individul şi iese la suprafaţă peste cîţiva ani, peste cîteva decenii sau generaţii. Dacă societatea ascunde un lucru din trecut, este nesănătoasă. Şi constelaţiile „familiale“ au rolul lor. Mai ales relaţiile dintre rudele bogate şi cele sărace, de exemplu între Franţa, Germania şi ţările din Europa de Est. Şi nu doar Europa este guvernată de întreţeserea trecutului cu reziduurile fărădelegii, împărţirea puterii, vina colectivă şi cu victimele colective.

În Contribuţie la istoria fericirii există şi o polemică referitoare la limbaj, cu Ludwig Wittgensteim – despre ce nu se poate vorbi, nu trebuie să se tacă, trebuie să caut un grai nou şi să nu mă clintesc. Dimpotrivă, vreau să vorbesc pînă la epuizare. Graniţele limbajului meu sînt graniţele lumii mele, dar aceste graniţe pot fi sparte şi extinse. Romanul Bani de la Hitler se termină cu o propoziţie care nu crede în puterea cuvîntului. La aceasta face referire  Contribuţia la istoria fericirii. Să taci despre ceva nu e o tăcere simplă, tăcerea poartă sensuri pozitive şi negative. Aici se găseşte şi pasiunea mea pentru Bertrand Russell şi ale sale „propoziţii ale experienţei“, de aceea personajele repetă provocator „Experienţa mea e adevărul meu“. Multe lucruri sînt ţinute sub tăcere pentru că întîmplările de viaţă depăşesc constructele raţionale şi nu doar cadrele istoricilor. Dar cînd mergi pînă la epuizare, nu te poţi clinti. Pentru că doar aşa aprofundezi simţul observaţiei faţă de victime. Violarea copiilor şi a femeilor nu are nimic de-a face cu sexualitatea, este o crimă odioasă.

Mergi la lecturi de autor, în rezidenţe pentru creaţie şi alte activităţi din întreaga lume. Cărţile tale sînt traduse în şaptesprezece limbi. Te bucuri cînd te întorci acasă, sau ai putea să dai la un moment dat Praga pe alt loc?

Noi, în Cehia am uitat de nevoia de a împărtăşi lumea cu ceilalţi. Am uitat că întreaga lume e casa noastră. Am uitat de evident, că fiecare ar putea fi fără nicio teamă cetăţeanul oricărui oraş. Globul pămîntesc e o „insulă“, nimeni nu scapă de nimic. E ciudat cum astăzi toţi se laudă cu individualismul şi totuşi uită de gradul pozitiv şi cel mai înalt al individualismului, şi anume cosmopolitismul. Sînt acasă oriunde în lume. În ultimul timp petrec din ce în ce mai mult timp pe insula Amrum, de lîngă Danemarca, în nordul Germaniei.

Vei avea o lectură în România. Ştii ceva despre colegii tăi, fie despre cei de mai demult cum sînt Tzara, Ionesco, Eliade, fie despre cei contemporani ca Manea şi Suceavă?

Îl citesc cu bucurie pe Eliade, mi-a plăcut în mod special primul volum din Istoria credinţelor şi ideilor religioase: De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, care cercetează cele mai vechi straturi ale istoriei religiilor umane, de la primele manifestări din perioada preistorică,  la civilizaţiile dispărute din Egiptul antic, Mesopotamia, Iran sau din Imperiul Hitit, pînă la fazele timpurii ale religiei de pe teritoriul Indiei, Israelului, Greciei. Mi-a arătat că luptele dintre generaţiile Zeilor au fost şi ele crude. Eliade a emigrat din România în Statele Unite, la fel ca Norman Manea. Am citit romanul lui epopee, Întoarcerea huliganului. Eroul profită de o ocazie să-şi viziteze patria, prietenii. Această autobiografie a unui emigrant este o sondă incitantă, prin reţeaua amintirilor ajunge la adevăratul său eu şi ştie că fără iad nu pot exista nici iluziile. Chiar şi astăzi mă întorc la Jurnalul în fărîme al lui Eugen Ionesco: „Să nu dispari, important e să nu dispari. Să rămîi, să rezişti, să mai fii...“ Sînt „fărîme“ care creionează o imagine clară a faptului că lucrurile sînt aşa cum sînt şi asta e tot. Trebuie doar să ştim de ce sînt aşa. De ce se ajunge acolo unde se ajunge.

 

Interviu pregătit de Radim Kopáč